Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Vieti paralele’ Category

Dincolo de sentimente

Ochii mei ratacesc somnorosi pe geamul autobuzului care ma duce spre birou. Ganduri razlete imi fulguie prin minte, ingemanate cu franturi de vise  neintelese, necuprinse. Monotonia este intrerupta de o discutie insufletita dintre doi adulti, de varsta mijlocie. Ma atrag trasaturile bine incondeiate ale barbatului, cu ochii iradiind de incantare, vorbind animat insa alegandu-si cu grija cuvintele:

  • – Nu, nu i-am marturisit sentimentele mele colegei. Mi-a fost teama ca nu ma va intelege si va profita de acest avantaj. Era taina mea, insa de atunci nu am mai simtit ceva atat de puternic.
  • – Ei, nu pot sa cred! – murmura prezenta feminina de langa el, incurajandu-l sa-si spuna povestea
  • – Adoram totul la ea: personalitatea, sufletul, modul in care mergea, cum isi trecea mana prin par, modul sublim in care-si inclina capul atunci cand saluta si mai ales ochii in care ma pierdeam adesea cu totul intr-o fractiune de secunda- cand ne intalneam privirile prin birou.
  • – Si nu i-ai spus nimic?!
  • – Nu. Insa iubirea pentru ea era atat de puternica incat atunci am realizat sculptura pe care ai vazut-o si alte lucruri minunate. Acum daca as incerca- cu siguranta nu as mai reusi. Nu am talent. Insa pe vremea aceea sentimentele erau atat de puternice si profunde incat tot ce faceam iesea minunat. Totul venea parca din alta lume. Nu eram eu. Dragostea divina ma insufletea…
  • – As vrea si eu sa ma iubeasca cineva asa…
  • – Dar tu ai simtit o astfel de iubire pana acum? – o intreaba el, plin de curiozitate.
  • – Asa….nu- susura ea, ganditoare….

Au coborat cei doi si recunosc ca as fi dat orice sa pot sta de vorba cu acel barbat. Amintirile mi-au fost tulburate. Mii de emotii si ganduri mi-au navalit in suflet. A fost o vreme in care am resimtit o astfel de iubire care-ti modeleaza spiritul si inima, care te preschimba in alt om, care te face sa simti Divinul siroind prin vene. O iubire absoluta, necuprinsa, nestiuna, efemera, neinteleasa, excesiv de suava si plina de sublim…Oare cati dintre noi au trait o astfel de dragoste? Aveti si voi experiente de genul acesta?

Advertisements

Read Full Post »

Deja vu

16 Septembire 2010

M-am trezit ca de obicei la ora 7, m-a, pregatit de serviciu si petnru ca era inca liniste (Andreea doarmea ca un ingeras) am devorat cateva pagini din Osho. Am plecat spre munca. Inghesuiala in tramvai, ca doar s-a terminat vacanta. M-am asezat in asa fel incat sa nu incurc calatorii. Langa mine, pe un scaun statea o batranica neglijent imbracata, care scotea din pungi niste sosete tocmai cumparate de la angro si le aseza frumos in babornita de rafie, ca sa le vanda probail la Obor. Pe scaunul din fata ei, un salariat intre doua varste dezleaga meticulos un Soudoku. Tramvaiul se pune in miscare si odata cu el se aude glasul ragusit al unui batranel schiopatand care cere milostenie. Ragusit dar insistent, vreme de vreo 6 statii recita mecanic acelsi text insipid, trist si agasant. Cobor grabita si o pornesc spre alt tramvai care ma va duce la destinatie. Alerg putin pentru a-l prinde si reusesc sa ma strecor printre multime pentru a ajunge la ultima usa- unde e mai liber de obicei.

Abia apuc sa-mi trag sufletul ca vad acelasi batranel schiop mormaind textul despre existenta-i mizera. Ma uit mai bine si ma intreb cum oare a reusit sa ajunga la tramvai, daca eu care am alergat, abia l-am prins…. Ma rog…am decis sa nu imi mai bat capul cu asta. Privesc pe geam, in cautarea a ceva care sa-mi incante dimineata. Undeva, la un balcon de pe la etajul 3 vad o pata de culoare vesela: nu, nu sunt rufele jilave ale vreunora, ci cateva fire de floarea-soarelui. Superbe, ingrijite, vesele-care saluta binvoitoare razele diminetii. Mi-ar placea sa cunosc proprietarii acelui balcon, acelui colt de rai… Apoi cobor, ajung la birou, task-uri, telefoane, sedinte, clienti. Revin acasa, mancam cu totii de seara si ne pregatim de culacare, apoi incet-incet, patrundem in lumea viselor

17 Septembire 2010

M-am trezit tarziu, m-am imbracat in graba si am pornit val-vartej spre birou. Am dat repede un SMS ca intarzii si apoi m-am urcat in tramvai. Mi-am facut loc prin multime si m-am agatat cu greu de o bara pentru a-mi mentine echilibrul in timpul calatoriei. Deodata aud glasul ragusit al batranelului schiop… Apoi ma uit pe scaunul de langa mine: aceeasi femeie desface cu indemanare ambalajul sosetelor, in fata ei- acelasi barbat, salariat cu sigurnata, care scrie de zor cifrele calculate in Soudoku… Ma sperie putin constatarea. Am visat oare toate astea? L-am trait si ieri? Si totusi imi amintesc ca sunt in intarziere, ieri am ajuns la timp la munca… Sa fie vorba de vreo experienta paranormala ca-n filmele in care eroul retraieste aceeasi zi pana intelege cere-i misiunea lui si isi implineste destinul?

Poate ca da, poate ca nu! Ideea e ca sunt multe momente in care constat ca zilele sunt identice, aceiasi oameni, aceleasi discutii, gesturi marunte sau ample, aceleasi probleme si uneori alegem chiar acelasi tip de distractie. Ma tot gandesc ca este aproape vitala iesirea din acest tipar. Mi-e teama ca ma voi trezi peste 5 ani, intr-un moment de luciditate si voi constata ca nu stiu cum au trecut zilele si ca nu am nicio amintire frumoasa din acest rastimp…

Deja vu sau nu, un lucru este cert: timpul se scurge- nici in favoarea, nici in defavoarea noastra, ci odata cu noi. Este o realitate si atat. Timpul este focul în care ne ardem existenţa.

Read Full Post »

Tandrete

Sunt imagini si momente care reusesc intotdeauna sa ma emotioneze profund, sa faca sa vibreze corzile sensibilitatii. Una dintre aceste imagini este aceea a unui barbat care tine in brate un copil micut. Contopirea intr-un singur cadru a unuiversului masculin plin de forta si virilitate, cu delicatetea, fragilitatea si inocenta unui bebelus produc reverberatii profunde in sufletul meu. Suntem obisnuiti cu tandretea unei mame insa gesturi delicate, pline de grija si preocupare sunt mai rar intalnite la barbati.

Intr-o dimineata de primavara, banala, ma asez visatoare pe un scaun si pornesc spre destinatie, undeva la capatul traseului. Atentia imi este captata de un tatic care-si ducea spre gradinita fetita. Dupa prima statie, il vad cum ii scoate usor caciulita si ii deschide primii nasturi de la hainuta. Dupa un rastimp, scoate din geanta sticla cu apa si i-o intinde calm, sigur. Fetita bea multumindu-i din priviri ca a intuit o senzatie pe care ea insasi nu o descifrase inca: setea. Aseaza sticla cu grija in rucsac. O ia usor dupa umar si ii intinde pieptul sa-si aseze capul balai, in speranta sa mai fure un vis poznas lui Mos Ene, pana la gradinita. Fetita se relaxeaza si zambeste multumita. Cu o statie inainte de destinatie o saruta blajin pe frunte, luand-o protector de manuta. II aseaza vreo doua suvite rebele dupa ureche, ii indreapta cercelusul, ii potriveste caciulita si ii inchide hainuta. O ajuta sa coboare, fara nicio vorba. Pentru o clipa am fost invidioasa pe comunicarea lor perfecta, fara vorbe, fara negocieri, plina de iubire si tandrete.

Am ramas urmarindu-i cu privirea pana cand cateva gesturi scurte, rapide mi-au brazdat retina: erau surdo-muti- comunicau de data asta, prin limbajul semnelor. Masina a luat-o din loc. imi explicam acum de unde toata acea dragoste din partea unui barbat,exprimata plin gesturi simple, specifice unei femei. Mi-am amintit ca uneori lipsa unor abilitati, simturi, accentueaza alte trasaturi sau, cum spune Hensel: Dizabilitea mi-a deschis ochii pentru a vedea adevaratele abilitati.

Read Full Post »

Firesc, nefiresc

Caldura torida sufoca orasul. Calatorii au amutit. Cu ultimele resurse de energie isi croiesc drum prin noianul de trecatori asudati, mototoliti, paliti de razele biciuitoare si de mirosurile patrunzatoare cu iz acru si statut. Urc intr-un autobuz ticsit. Senzatii neplacute imi transfigureaza sufletul si chipul. E vara si e firesc sa fie cald. Nefiresc insa e mirosul cumplit care ma invaluie din toate partile. E firesc sa fie aglomerat. E nefiresc insa sa uiti de existenta sapunului si a apei reci, calde. Caut un refugiu. Nu-l gasesc in autobuz ci doar in mine, in amintirile mele.  E statie. E firesc sa fie imbulzeaza. Nefiresc este sa te porti ca pe maidan. Vehiculul se pune in miscare. O batranica se pregateste sa coboare, inaintand sfios prin multime. Se indreapta spre usa din fata apoi intreaba ocupantul locului din fata- o femeie matura asorbita de calcule si griji:

  • – Ce zodie sunteti, va rog?
  • – Fecioara! raspunde automat- fara sa se gandeasca la rostul intrebarii. Abia apoi ca trezita din vis intreaba: De ce?
  • – A, asa, imi place sa ghicesc ce zodii sunt oamenii, dupa trasaturi si comportament.- spune repede, parca scuzandu-se.
  • – Si ati ghicit?
  • – De data asta nu. Am crezut ca sunteti gemeni…- adauga coborand in statie.

E firesc sa observi ce-i in jur, sa incerci sa ghicesti cu ce se ocupa unul altul. E firesc sa te inspire unul mai mult, altul deloc. Nefiresc insa e sa dai buzna in gandurile omului sa-ti confirme sau nu ipotezele.

S-ar putea sa iti placa si:

Read Full Post »

Voi continua seria scurtelor relatari despre existentele necunoscutilor cu care ma intersectez in drumul meu. Si nu pentru ca experientele lor sunt mai spectaculoase ca ale mele ci pentru ca, uneori, crampeie din conversatiile lor reusesc sa ma smulga din gandurile mele.

Mai zilele trecute, doua femei la vreo 60 de ani vorbeau despre copiii lor. Se vede treaba ca se revazusera dupa ceva vreme ca povesteau despre evolutia norocoasa sau nefericita a acestora.

  • – Si fata, ce face?- ca parca aveati si o fata, asa-i?
  • – Da o fata frumoasa foc! S-a maritat, are si un copil. De fapt ma duc chiar sa imi iau nepotul de la gradinita. Doar ca stau la cuscrii, ca n-au reusit sa-si ia casa.
  • – Ei! Dar macar are o familie. Toata ziua ii spun si eu lu’ al meu sa se insoare.
  • – Nu-i graba. Cati ani are?
  • – Este. Ca are deja 40 si ii spun: Insoara-te, mama, ca sa vina sotia ta sa ne ajute si pe noi. Sa ne faca si noua o mancare, curat, sa spele. Ca noi suntem batrani deja….

Noroc ca au coborat cele doua doamne respectabile, pentru ca cu greu cred ca as fi reusit sa ma abtin sa fac vreo remarca de genul: Pentru toate astea exista menajera- nu nora. M-am multumit sa-l felicit in gand pe fiul neascultator. Si nu pentru ca nu si-a intemeiat o familie, ci pentru ca, daca are deja vreo relatie, o tine ascunsa de ochii parintilor. Nu sunt impotriva familistilor, nici pentru. Fiecare are libertatea de a alege sa fie fericit singur, in cuplu, sau asa cum isi doreste. Nu sunt impotriva femeilor gospodine, care au grija de casa, copii si mai gasesc resurse si pentru dezvoltare peronala sau profesionala. Insa ma revolta cumplit ideea ca un barbat- oricare ar fi el, sa ia o sotie doar pentru ca sa faca mancare si curatenie socrilor….

Read Full Post »

  • – Măine mergem la țară. -îi spune mama unei fetițe de vreo 4 anișori.
  • – Unde? – întreabă ea
  • – La țară, acolo unde am început să contruim casa, unde-i bunicul…. – vine răspunsul cu o urma de tristeșe în glas
  • – Și la bunica…
  • – Bunica nu mai e … Dar putem merge să ii punem flori, acolo unde se odihneste- adauga mama putin incurcata.
  • – Da… Un buchet frumos- spune veselă fetița
  • – Ti-e dor de bunica?
  • – Da…
  • – De ce anume iti este  dor?- o iscodește mama
  • De vocea ei și de cum îmi pupa piciorușele si tălpile și degețelele…

Au coborât din tramvai lasând în urmă nostalgie și imagini frumoase de pe vremea bunicilor…. Apoi mă uit la Zeita André și la infinita tandrete si dragoste cu care buni o înconjoară…

Read Full Post »

  • Dă-mi o veste bună! Ce să le spun oamenilor? … Acasă la el? Tristețe mare…. Fa ce poți, ce stii, ce ai învățat. Roagă-te! Cheamă-i pe toți doctorii, toate asistentele. …. Suflă viață . …. Doar tu îl mai poți salva….. Hai că doar suntem colegi, fă ceva și salvează omul. Doar suntem în Saptamâna Mare. … Sună-mă și spune-mi că a iesit din comă.

Cam așa suna dialogul telefonic surprins intr-un autobuz înainte de Paște. Pe semne un doctor își ruga bunul coleg să salveze vreo rudă apropiată, să o întoarcă printre noi. M-a frapat modul in care a abordat situatia. Nu era vorba de date exacte, de tratamente si alte interventii elaborate. Domnul doctor facea apel la abilitatile demiurgice ale colegului sau: Suflă viață!… In alt contex mi s-ar fi parut cu siguranta ironic, batjocoritor, insa tonul si forta cu care a rostit cuvintele tradau disperarea. Omul si-a incheiat discutia telefonica despre coma, moarte, viata. Eu insa am continuat sa reflectez asupra celor auzite. Se pare ca, uneori, nici chiar o pila in spital nu poate face minuni. Uneori viata depinde de talentul si responsabilitatea unor doctori, alteori nu. In cazul unui esec (a se citi – deces), avem tendinta (si nevoia fireasca) de a da vina pe doctori, insa , se pare ca uneori chiar si ei isi recunosc limitele… Sunt doar doctori, oameni, nu zei….

Read Full Post »

Older Posts »