Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘delaco’

Pasiuni

          Pasiunea este o stare de relaxare totala, cand in inima patrunde creatia de o splendoare mistica. Atunci cand ma las purtata dincolo de realitate, sufletul dantuieste in transcendent, in sublim. De-atata liniste ma regasesc in varf de gand, ma prabusesc in mine fara intoarcere. In clipele golite de culori, cosmice doruri se-nfig in unghii si scrijelesc litere acide, firave, ca-ntr-o zbatere rasucita a luciditatii. Dansul tulburator al cuvintelor ma prinde in hora si nu ma pot opri pana nu ard pe rug cateva randuri satioase- ofranda Zeului Linistii.  Apoi cad istovita, zgomotul inimii cade ucis. Tremurul interior s-a preschimbat in articole, jurnale. De-as fi Manole, as zidi la temelia lor chipul iubit, insa sunt doar o Ana, asa ca imi zidesc inima in fiecare litera si imi construiesc aripi din cuvinte, sperand sa ma inalt spre soare. Insa de fiecare data sfarsesc intr-un vaiet prelung, dureros. Apoi astept iar dansul initiatic  al cuvintelor…

         Fascinatia pentru litere a nascut pasiunea pentru scrabble. Am invartit literele si le-am asezat pe tabla inca de mica, participand la concursuri nationale si internationale, castigand locul al doilea la Campionatul International de Scrabble Francofon.  Ador dupa-amiezele in care impletesc literele, le framant si dau nastere unor cuvinte minunate cum ar fi cele de mai jos….

DSC_2057

        Asa-i ca sunt uluitoare literele care s-au asezat cuminti pe tabla, lasand in urma lor un curcubeu de senzatii gustative si o pofta nebuna de Delaco?….

         Pasiune, daruire, preocupare, emotii, sublim. Toate le resimt zilnic. Piticuta mea are si ea cateva pasiuni: printesele, baletul si muzica. Gratioasa, inocenta, ingenua, gaseste in fiecare zi modalitati noi de a se exprima. Zilele trecute m-a chemat sa-mi arate o surpriza.

DSC_2018

      Stiam ca este fan branza inca de mititica, insa asocierea m-a surprins…. Cum vi se pare?

9 luni 028          Apoi a urmat pregatirea mesei, cu multa pasiune, specifica unui fan adevarat. Reteta a fost una noua, delicioasa: doua portii de zambete, una bucata fetita de 5 anisori, cateva straturi de branza Delaco si mult chef de distractie. Au stat la dospit 10 minute bune, apoi s-au savurat pe nerasuflate.

DSC_2049

      A urmat o seara ritmata, cu acorduri de ukulele, rime nascocite, felurite, pasionale si delicioase, cu amorasi si piruete de printese. (sper sa puteti viziona filmuletul)

Click to play this Smilebox newsletter

     Am poposit pentru o clipa la portile Raiului si  mi-am dat seama ca sunt doar o fiinta care, atunci cand se simte plina de emotii, se opreste o clipa si le imortalizeaza, te teama ca, in timp, uitarea le va rapi. De teama uitarii, iau fiecare clipa de fericire si o inchid in cuvinte si surprind clipele magice in poze.

Read Full Post »

          Mă frate-miu, ăl bătîrn a lu al bătân, cînd îl întrebam io de viaţă, ave o vorbă “mă nepoate, fusă, fusă şi se dusă”. Așa fuse și anul ce trecu. Se duse, ce mai. Fu un an de pomină, da ce să zîc! Fusăi sănătos… Veta sănătoasă, copiii, nepoţii, sănătoşi, grîu se făcu, porumb se făcu, vin se făcu, ce mai, an cu belşug! An bun, ce mai, că se mai întîmplară şi unele lucruri de-mi mearseră la inimă! Să v-o spui p‘aia cu vacanța. Păi după ce fusăi cu Veta in Spania, îi veni muierii așa un gând:

–          Mărine, știi ce mă gândi?

–          Veto,  știu, dacă mi-oi spune.

–          Ai mă, Nea Mărine să vizităm și noi Italia, că de Spania ne lămurirăm.

–          Iu , Doamne iartă-mă, iar vrei sa ma sui în dihanie?

–          Nu, Mărine, mergem cu ‘tomobilul. Vedem și noi lumea și lumea tomobilu‘, să moară de ciudă.

         Mă, frate-miu, mă convinse muierea. Mă convinse, zic, ce mai. Că-s ‘șpe ani de la nuntă, că o fi și c-o ‘mpărți, o pornirăm la drum. Merserăm așe cam vro două zile și ajunserăm. Aci la ‘otel, frumos, ca la palat, ce mai.

–          Veto, fata tatii, te adusăi și până aici. Acu‘ scoate papornița cu brânză că mi s-o lipit burta de spate de foame și spune răpede unde pusăși zaibăru‘, că mi s-o uscat gâtu‘ de sete.

–          Mărine, apăi aci, nu-i ca la Băilești. Mergem și noi ca vedetele la restorant.

–         Mă Veto, fata tatii, ‘ai să facem cum vrei tu, numa mai repede! Cum vrei tu, aşa facem.

        Ee, dacă vrei să facem cum zîc io, zîce ia, ‘ai să mergem la restorant. Mă, zîc, are dreptate muierea! Ia s-o mai scoţ, mă, în lume, să fim şi noi o dată vedete, să fim serviți.

        Zis și făcut, plecarăm. Aci, la restorant când intrarăm, ne pofti unu‘ împopoțonat să ședem la o masă , ne dădu o carte și plecă.

–          Veto, nu-i a bună, zic io, aci bag seama că nu-i restorant ci bibliotecă, de ne dădu ăsta de citit.

–          Taci, Nea Mărine, că te faci de râs. Aia e carte de bucate. Cică să alegem ce vrem să mâncăm.

–          Veto, cum să aleg dacă nu pricep o iotă, o iotă nu pricep și mor de foame.

–          Mărine, da‘ văd că-mi facuși o surpriză…

–          Ce bolborosești, Veto?

–         miez Ei, Mărine,  în cutiuța asta frumoasă, albă si delicată, ce-i. Un inel, ai?

–          Veto, nu fi năroadă! Cască ochii! Sunt două d-astea pe masă. Eu văd doar inele de ceapă acu‘, că tare ar mai merge cu brânza asta.

–          Mărine, nu pune mâna, că nu-i brânză!

–          Da ce-i, fă? Un bibelou cu Turnu‘ din Pisa?- îi spusăi eu, ironic.

–          Marine, o fi. Ca doar suntem în Italia. E simbolul orașului. Il puseră de décor.

–          Veto, apoi io o să mănânc decoru’, că mi se bat șoareci în stomac.

–          Auzi, Mărine, și dacă-i săpun, așa, cu model, cum era la Marghiola lui Fleașcă  de la Cultural?

–          Veto, io mănânc, ca oricum o să fac clabuc la gură: de pofta, de la săpun, tot aia e.

        Mă, frate-miu, ne tot certarăm vreo juma’ de oră: io zicem că-i brânză, muierea tot muiere, nu și nu, că-i restorant de fițe, că nu dau branză la vedete. Ba că-i un suport pentru lumânari pentru o cină romantică, ba o fi desertul, că arată ca două briose pufoase și apetisante, ba că-s două butoane cu care să-l chemăm pe chelener, sau poate vreun sistem de a vota felul preferat.

–          Veto, ii zic, te uitai prea mult la televizor, fata tatii. Ori mâncăm, ori mă duc în cameră la brânza mea și la zaibâr?

–          Mâncăm , Mărine!

        Zis și făcut.  Hotarârăm să pitim bucațile albe, fine si perfecte și când nu s-o uita nimeni la noi să le gustăm și de-or fi comestibile să ne potolim foamea. Ei și o dată îi facui semn muierii și ne repezirăm la bucați și mușcarăm din ele.

–          Na, acusica spune!

–          Mă , Nea Mărine, zise Veta. Știi și matale că sunt fan brânză, dar asta-i spuma laptelui. E moale, delicata, cum era caimacul de la vaca lu’ bunica lui Pasat, de avea cea mai bună brânză, Păsat, zic, vecina lui Pandelică, colț cu Sița.

–          Na, Veto! Mă ținuși flamând atata, cu miez de lapte pe masă! Să te văz acuși cum votezi mancarea preferată, că înghițiși butonul!

       Si norocu’ nostru, v-o spui p’a dreaptă, fuse că ăl de era impopoțonat, ospatarul, era baiat istet și ne mai aduse două porții de fromaggio. Branză, miez de lapte cum i-a spui Veta, că cică este esența branzeturilor. Draguț băiat, că ne mai puse și la pachet vreo două, că prea se lingea Veta de placere pe dește.

      Veto, fata tatii, zic, hai în cameră, să ne ospatam cu miez de lapte și să sarbătorim cum se cuvine, să explorăm în intregime esențele, să nu rămâie vreun strop nesavurat.

     Aceasta poveste a fost scrisa pentru SuperBlog 2013, plecand de la momentele vesele cu Nea Mărin. Pe cei care nu-l cunosc, ii invit sa patrunda in lumea lui, ascultand scheciurile urmatoare, pe care le-am folosit ca sursa de inspiratie.

Read Full Post »

Nea Mărin în Spania

 – Auzi, bă, frate miu, ce mi se întâmplă. Mă hotărâi eu să merg cu Veta, la Dumitru, a lu’ Juve , care șade în Spania, la fie’ sa, care-l ție pe unu’ de făcu armata cu Suca. Imi zise mie Dumitru că are o casa nouă, mare, camere multe, dichis, nu glumă. Apoi de ce nu, gândi eu.

         Luai eu brânza și o damigeană de zaibar, că la brânza bună, zaibăru-i cunună și plecai. Ajunserăm la aeroport și văzui dihania …Mă speriai, ce mai. Mă speriai rău.

–       Veto, fata tatii, io nu mă sui, io in dihania aista nu mă sui. Să stii de la mine două și cu-a branzei nouă că nu sui și pace.

–       Marine, păi nu ești tu ăl mai tare și mai mare din sat? Văd bine că ești tare ca brânză la soare. Suie că te râd și curcile.

      Sui. De gura muierii, de rușine, sui, alb ca brânza, însa sui și plecai. Mă frate-miu , se auzi odată un soi de clipoceală așa, nu știu cum și începu dihania să tremure din toate încheieturile.

–       Mărineee… mi-e frică. Am brânzit-o! Până aci ne-a fost!

–       Taci, Veto, nu fi năroadă. Dah, acu’ dacă ne prinserăm în horă, trebuie să jucam, că băgarăm banii-n bilete.

         Nu apucarăm bine să răsuflăm, că dihania se linisti. Apoi să te ții frumușată! Intra dihania în nori ca-n brânză și zbura de-ți era mai mare dragu’.

-Bă, fraților, afară frumușață, înăuntru, alta  frumușață. Veni la mine o muiere, cum să vă spun, să mă înțelegeți mai bine? Cam cum era așa, Marghioala lui Flească pe la 20 de ani, dar parcă mai frumoasă. De cum o vazui, mi se lipi inima de ea. Pasiune mare. Veta cum văzu că-mi ies ochii de bucurie, cum îmi dădu una cu cotu’.

–       Stai frumușel, Veto, că nu dau eu brânza din mâna pe cașcavalul de pe gard. Tăcu și se liniști.

       Muierea mă întrebă că dacă vreu de băut, de mâncat… Apoi no’ ce să vreu – o bucata de brânză cu praz – cerui eu. Că doară brânza de dimineață, crește speranța de viață. Incepu muierea a se scuza și a-mi explica că nu au, că praz în avion nu se mănâncă. Apoi, ce, se strică dihania la stomac?-întrebai eu.

       Dacă văzui eu că nu fac nici-o brânză cu muierea aista, renunțai. Că nu găsești peste tot o muiere și deșteaptă și frumoasă și cu brânza acasă, ca Veta mea.

       Ei, plecă muierea de lângă noi și eu, hârș cu mâna în paporniță.

–       Ce-i Mărine, ți s-a urcat brânza la cap? – îmi șopti Veta.

       Apoi no, ce să fac. Vorba aia: ochii văd, inima cere, brânza bună-i o avere.  Si începui eu a manca, tot uitându-mă după muierea dihaniei, de teamă să nu ma prinză cu brânza-n sac.  Scăpai.

         Până-ai zice brânză ajunsei. Aci în Spania, altă nebunie. Bag seama de la zbor și de la emoții mi se făcu sete. Căutai o cișmea. Apoi aci dacă n-ai noroc, nu dai de nimeni să știe ce și cum.  Mă gândi și întrebai pe unu mai sprinten care se agita și avea niște cutii dupa el.

Măi frate, vorba aia: bună ziua ai dat, brânza ai căpătat. Drăgut spaniolul, muncitor se pare că de’ : omul harnic, muncitor, de brânză nu duce dor. Bag seama că avea multă și era fan brânză că  dădea bucăți la toata lumea, gratis, așa. Eu întrebam una, el spunea alta: queso, queso. Am dedus eu că însemna brânză pe spaniola lui. Luai brânza și gustai.

– Mărine, nu mânca, Mărine, zicea Veta. Intotdeauna brânza pe gratis se afla în cursa de șoareci, cine știe ce șmăcherie e la mijloc.

       Io mancai. Frateee… Că bine zice olteanu’:  brânza nu după mărime, ci după gust se prețuiește… O mancai toată.  Ma mai învârti o vreme și găsi și o cișmea . Gasi, băui și mă liniști.

      Ajunserăm la Dumitru. Aci la bloc când mă dusei,  dădui să intru în cotețul ăla de te trage-n sus, intrai, apăsai și nimic.  Bă, vere, gândi, zgârie brânză mai sunt și spaniolii ăștia, or ține cotețele astea doar de decor, de decor, zic. O luarăm pe scari, cu papornițe, damigeana și toate cele.  Veta de la primul etaj începu:

–       Mărine, eu numai pot. Mărine, mă trec toate apele.  Mărine, mi se făcu rau.

–       Veto, fata tatii, revino-ți in fire, că mai avem.

      Cum să vă spui eu așa. Dumitru , fiu su lu Juve se cocoță la cucurigu- la etajul 9, că deh să aibă panoramă, zise. Panoramă, panaramă, să n-ajungem  la pomana, că-i de rau. Ajunserăm într-un târziu. Ne puparăm și odata o vad pe Veta că se lungeste pe jos. Mă speriai, ce mai. Dă, Doamne, brânză, că belelele curg!   O stropi cu apă, cu oțet, își reveni. Ii dădui niște mâncare, mă gândi că de foame i se facuse rău. Ea nimic.

–       Ce, Mărine, uitași: pisicii care zace, nici brânza nu-i place.

       Intr-un târziu îi trecu. Plecarăm să vedem și noi un muzău din ăla, un muzău zic, ca să nu se spună ca am venit degeaba pana în Spania. La intrare, unu’ ceru să platim biletu’ . Mă uitai la Dumitru, crezui că plăteste el, el însă nimic. Frate, frate, dar brânza-i pe bani, șopti Veta. Avu dreptate, ce mai. Plăti. Plăti și intrai. Dar nu-mi dădea pace un gând. Eu îl știam pe Dumitru cu dare de mană, însă se pare că până nu manânci cu omul un burduf de brânză nu-l cunoști. Nu-l cunoști, zic.

         Aci, la muzău numai pietre.  Păi vino, nene, la Băilești, că vezi pietre câte vrei și gratis. Privi pe geam. Alături vazui pe unii de se speteau construind cică un alt muzău. Lângă ei, alții , la o cârciumă, mâncau și beau. Beau și mâncau. Bag seama că aci în Spania, unii sapă și muncesc, alții mănâncă brânză și chefuiesc. Merserăm și noi. La chef merserăm. Ne așezarăm și ne dădură Sangria- un fel de zaibăr, dar stricat. Stricat zaibăr.

–       Veto, zic, hai fata tatii, să spălăm putina, că aci nu-i mare brânză. Muieri frumoase avem și  noi, brânză Delaco  avem, pietre avem,  zaibăr avem.

–       Mărine, că bine zici. Vin oamenii în Spania că vorba aceea- capra vecinului face întotdeauna brânza mai bună, însă tot mai bine-i acasă.

–       Hai acasă, Veto. Acasă-i lapte și miere, brânză și stafide, acasă la cuibușorul nostru. Fie brânza cât de rea, tot mai bună-n țara mea!

 Aceasta poveste a fost scrisa pentru SuperBlog 2012, plecand de la momentele vesele cu Nea Mărin. Pe cei care nu-l cunosc, ii invit sa patrunda in lumea lui, ascultand scheciurile urmatoare, pe care le-am folosit ca sursa de inspiratie.

Read Full Post »